Venea pe la noi rar. De multe ori, lipsea și câte trei luni - iar în unele perioade apărea de nicăieri, zilnic. Îmbrăcat mai ponosit decât alții, desculț, murdar, cu ochii blânzi și mereu cu un toiag în mână, Babbou nu cerea nimic. Dar toți îl priveau ca pe un cerșetor, îl alungau și nu îi dădeau atenție. Îl desconsiderau ca pe unul ce nimic nu are.
Însă blândețea lui, rugăciunea și tăcerea care îl înconjurau vorbeau mai mult decât o predică.
Îi dădeam mereu un ceai și ceva de mâncare. Am încercat să îi dăm alte haine noi, dar o singură dată a primit. Se spăla la fântâna din curte, stătea cuminte sub un copac și mergea în biserică să se roage. Apărea câteodată la Sfânta Liturghie.
Într-o dimineață, Babbou a venit și a vorbit. Auzise că a venit Askofu Agathonic și vor fi botezuri. A cerut să se boteze - și Babbou a devenit Andrei.
Andrei venea de acum mereu la Sfânta Liturghie. Ne pomeneam cu el. Episcopul Agathonic îl iubea tare, căci simplitatea lui aducea aminte de poveștile cu nebunii pentru Hristos din Paterice.
A venit vestea în sat că a murit Babbou - Andrei. Nimeni niciodată nu a știut unde a fost casa lui, patul său ori care era avutul lui. La moartea lui Babbou a venit tot satul, iar atunci când preoții noștri au încheiat slujba și mormântul său a fost acoperit de flori, ca la un om de mare cinste, o femeie a spus că „abia acum au înțeles cu toții cine a fost Babbou. A fost un om iubit!”.
Simplitatea lui Babbou Andrei și, de ce nu, și rugăciunea sa umilă să ni le dea și nouă Dumnezeu! Să avem parte de rugăciunile lui și să ne întâlnim cu toții în Rai!
