Părintele arhimandrit Nicodim Petre, consilier în cadrul Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, l-a însoțit în anii 2010 și 2011 pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitroplit Teofan în vizitele misionare desfășurată la Centrul misonar al Mitropoliei de Irinoupolis şi Seychelles din Tanzania. În rândurile următoare, puteți afla câteva dintre impresiile părintelui din timpul șederii în țara africană, publicate în Revista „Cuvinte către tineri” a Mănăstirii Putna din anul 2010.
Nu-mi este ușor să relatez despre cele două luni petrecute în Tanzania în Centrul de misiune din Kidamali. Nu știu de ce... Poate pentru faptul că această experiență trebuie povestită altfel, pe o altă notă... Încerc totuși să redau câteva impresii și câteva întâmplări. Asta mai ales gândindu-mă la cei tineri, care m-aș bucura să învețe să zică mai des cuvântul acesta: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Să învețe să fie mulțumiți. Se vor odihni și ei și-i vor odihni și pe cei ce-i înconjoară.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Mulțumesc Înaltpreasfințitului Teofan, care a avut gândul acesta de a încerca o experiență misionară într-un spațiu unde Ortodoxia este puțin cunoscută. A fost frumos. Nu foarte ușor. Nici foarte greu. După o escală în Dubai, unde am stat mai bine de o zi, vizitând cel mai luxos oraș din lume, „acoperișul lumii” cum îl numesc unii, am aterizat la Dar Es Salam, capitala economică a Tanzaniei. Contrastul a fost izbitor. Ne-a întâmpinat un aeroport mic și neîngrijit, nu cu mult mai mare decât o autogară de la noi. Aerul tropical foarte cald și umed îți crea un sentiment de sufocare. Forfota și înghesuiala din aeroport și lipsa de curățenie creau și ele o stare de disconfort și nesiguranță. Aceasta a fost prima impresie pe care am avut-o despre Africa și despre Tanzania. Așa am intrat - părăsind aeroportul - în „Orașul Păcii”, Dar Es Salam (în greacă Irinoupolis). Eram șase persoane. Trei aveau să rămână 2 luni, trei se vor întoarce după o „aventură” de 8 zile. Însoțiți de IPS Părinte Dimitrios, Mitropolit de Irinoupolis, am străbătut orașul până la Mitropolie. Aglomerație, străzi desfundate, mulțime de vânzători ambulanți la semafoare. Era o căldură că abia mai puteam gândi limpede. Seara au ieșit în căutare de hrană țânțarii. „Se ologice” - virusul care provoacă malaria. În prima noapte nu au fost foarte mulți. Oricum, a fost o luptă inegală care a durat până în zori. Ei cu aparate de vedere pe timp de noapte, noi fără; ei odihniți, noi epuizați după un drum lung; ei hotărâți, noi speriați; ei pe terenul lor, noi printre străini. Aveam să învățăm mai târziu tactica acestui război.
A doua zi, la ora 8:00, după micul dejun, am purces la drum spre Iringa, regiunea unde Mitropolia de Irinopolis are 20 din cele 41 de parohii. Cale lungă spre centrul Tanzaniei - în jur de 500 km. Zece ore de mers cu mașina.
În Tanzania sunt doi mitropoliți, care țin de Patriarhia din Alexandria: IPS Părinte Dimitrios, care are în jurisdicție centrul și estul Tanzaniei, și IPS Părinte Ieronimos - mitropolit de culoare - care are jurisdicție peste partea de nord-vest a Tanzaniei. În total, în Tanzania sunt aproape 200.000 de ortodocși, cu pondere mai mare în nord și în centru. Din numărul total de 43.000.000 de locuitori, 38-40% sunt musulmani, 30% sunt creștini - cei mai mulți catolici, apoi neoprotestanți: penticostali, adventiști, baptiști, dar și luterani și anglicani - iar restul sunt animiști, adică adepți ai păgânismului tradițional african.
Mitropolitul Dimitrios a ajuns în Tanzania în 2004. Când a venit, în zonă erau până la 3.000 de ortodocși. Acum (n. red. 2010) în aceeași zonă, sunt în jur de 100.000. Are în ascultare 15 preoți - toți băștinași - care deservesc 41 de parohii. Centrul de rezistență, ca să spunem așa, al Ortodoxiei în Tanzania, unde se află oamenii cei mai calzi și cei mai apropiați de Biserică, se află în regiunea Iringa. În acea regiune, cam cât județul Iași, sunt în jur de 35.000 de credincioși. Acolo s-a constituit și un centru misionar, cu o biserică grecească nou construită, o „clinică” și o cantină. Sprijinul pentru activitatea misionară de aici vine din Grecia și, mai ales, din Cipru.
Spre acest centru de misiune din Kidamali (Iringa) ne îndreptam. În drumul nostru am traversat două Parcuri Naționale. Am văzut primele animale: elefanți, girafe, antilope, babuini, zebre, păsări de mai multe feluri. La Kidamali am fost primiți frumos de către preoții care au ieșit cu Evanghelia înaintea ierarhilor și de către credincioșii care dansau cu ramuri în mâini și cântau „Karibu, karibu sana” (Bine ați venit!). Aici, în prima duminică au fost săvârșite de către IPS Teofan, după Sfânta Liturghie, primele botezuri și primele cununii: 1.500 de botezuri și 60 de cununii. Botezurile s-au încheiat pe la orele 17.00. După ce au primit Sfântul Botez, credincioșii s-au împărtășit cu toții și abia apoi au mers la masă. La astfel de ocazii, masa constă într-o porție de orez. Uneori, peste orez se adaugă niște zeamă cu câteva boabe de fasole.
Tanzanienii nu mănâncă mult și nu mănâncă dimineața. Nu au mic dejun. Au masă doar la prânz (ora 14.00) și seara (orele 20-20.30). Cred că 65% dintre ei, dacă nu mai mult, nu mănâncă decât ugali tot timpul anului. Ugali este un cir din făină de porumb. Se adaugă în el, nu întotdeauna, și câteva plante. Au porumb cât vezi cu ochii. Un hectar de porumb ajunge unei familii ca să supraviețuiască.
Au îngropat-o în grădină, sub un copac, lângă lanul de porumb...
M-a marcat simplitatea lor încă de la început. Nu se vaită, nu se lamentează, nu se arată nemulțumiți. Se bucură când vorbești cu ei. Sunt zâmbitori. Muncesc toată ziua la fermele de tutun ale grecilor sau pe lotul lor de pământ. Nu i-am auzit să se plângă de ceva.
La câteva zile de la sosirea noastră în Kidamali, l-am întrebat pe părintele Dimitrie, parohul de acolo:
- Ce mai este prin sat? Sunt oameni bolnavi?
- Săptămâna asta au murit trei copii din cauza malariei.
Părintele Dimitrie mergea deseori la înmormântări. În general, cei bolnavi de malarie mureau în cursul nopții sau spre dimineață. Erau îngropați în aceeași zi, din cauza căldurilor mari. N-au cimitire. Unii dintre ortodocși au început să îngroape morții în apropierea bisericii, dar majoritatea sunt îngropați în grădină, în apropierea casei. Am slujit înmormântarea unei tinere de 21 de ani, care murise de malarie. A lăsat în urma ei o fetiță de trei ani care nu avea nici tată. Au îngropat-o în grădină, sub un copac, lângă lanul de porumb.
Când am ajuns, ni s-a făcut un instructaj foarte serios. Ne-au spus să nu dăm noroccu ei. Dacă ne-am atins de cineva, să ne spălăm imediat. Să ne spălăm pe față și pe dinți cu apă cumpărată de la magazin. La botez, dacă îți intră apa în ochi, să te speli imediat. Într-adevăr, mulți aveau răni deschise, unele supurau. N-au bani să se trateze. Ne-au speriat. Timp de două săptămâni, fiecare dintre noi s-a gândit destul de des la moarte. A durat ceva timp până ne-am eliberat de o anumită teamă care ne umbrea șederea noastră acolo. Printre altele ne spuseseră „Să nu mâncați nimic de la ei!” Într-o zi am mers cu mașina la oraș pentru aprovizionare. Părintele Cleopa - vicarul Mitropoliei de Irinopolis - văzând un băștinaș care cocea porumb pe marginea drumului, s-a dus și a cumpărat trei porumbi copți. Erau foarte ieftini. Unul pentru el, unul mie și unul pentru un alt preot. Nu știa de instructajul pe care îl primisem. Am mulțumit și am început să mănânc. M-a văzut, însă, șoferul grec, Costas, și foarte alertat mi-a smuls porumbul din mână și mi-a zis în engleza lui amestecată cu greacă și swahili: „Matatizu (problemă)! You eat mais, you three days Trisaghion! Askofu (episcopul) kill me! You understand?”. M-am speriat. Chiar așa, matatizu? În „three days Trisaghion”?... Dar n-am avut nimic. Peste câteva zile Costas a plecat în Grecia și am început să mâncăm porumb liniștiți.
„Alt botez nu are putere. Așa spun oamenii”
În a doua duminică am făcut două sute de botezuri în orașul Iringa. Un oraș cu o populație de 360.000 de locuitori, de mărimea orașului Iași. Arată ca un sat foarte întins, în centrul căruia se află câteva blocuri cu trei-patru etaje. Aici, prima dată, am mâncat cu frații negri la masă. Ei mănâncă fără linguri, direct cu mâna. La început am ezitat și ei au văzut asta. Unul dintre noi a zis: „Eu mănânc cu ei, fie ce-o fi. Îi jignim dacă refuzăm”. Am încercat să fim de-ai lor. Nu știu cât am reușit. Noi eram pentru ei „mzungu” - oameni albi. Înaltpreasfințitul a fost foarte iubit acolo. Au povestit mult despre întâlnirea cu Askoful Teofan din România, după plecarea sa. Înaltpreasfințitul Teofan a săvârșit și două hirotonii. Una întru preot - părintele Stelianos, și una întru diacon - părintele Iosif. Credincioșii s-au bucurat mult de prezența ierarhului nostru. Noi, românii, suntem mai calzi, mai prietenoși.
Adeseori, seara, stam de vorbă cu frații preoți, dar și cu credincioșii. Se strângeau câte 5-10 pe două bănci în curtea Centrului și povesteau. Așa mai aflam și eu despre viața lor, despre familiile lor. Tanzanienii, ca majoritatea africanilor de altfel, discută mult, de cele mai multe ori lucruri vesele. Se tachinează unii pe alții și apoi râd zgomotos. Negrii râd molipsitor. Râd tare, cu toată ființa lor, arătându-și dinții albi și sănătoși. Într-una din seri am întâlnit prin curte un credincios cu care am schimbat câteva gânduri. Din vorbă-n-vorbă am aflat că este botezat doar de câteva luni și că acum îi este bine.
- Înainte nu-ți mergea bine?
- Nu. Îmi era tot timpul frică și noaptea vedeam spiritele rele împrejurul casei și în casă. Nu puteam dormi. Familia era foarte speriată.
- Ai fost la șamani, la vrăjitori?
- Da. Merge multă lume la munte la ei, pentru rugăciuni, pentru ajutor... După ce m-am botezat am scăpat de toate relele astea și de toate tulburările.
- Cum de te-ai botezat la ortodocși?
- Alt botez nu are putere. Așa spun oamenii.
A doua zi am relatat preoților ceea ce am auzit seara de la acest om. A început fiecare să povestească situații asemănătoare despre oameni chinuiți de duhurile rele, care, după ce s-au botezat, s-au liniștit.
În fiecare dimineață ne trezeam în cântec de păsărele. Nu zgomot de motoare sau de utilaje, nu zumzetul străzii din orașele noastre. Natura, liniștea, serile fără lumină electrică în care ne puteam bucura pe deplin de cerul înstelat, toate acestea au avut un efect liniștitor asupra noastră. N-am auzit cuvântul stres și n-am văzut pe cineva stresat între cei pe care i-am întâlnit. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! (Arhim. Nicodim Petre)
