L-am auzit de departe. Strigătul ei m-ar fi trezit şi din morți.
Cum l-a trezit şi pe Lazăr, din adormire, strigătul Domnului!
Un strigăt la care ştii că trebuie să răspunzi prin acțiune, prin prezență. Inacțiunea sau tăcerea nu sunt admise. Dezamăgesc.
Cineva te așteaptă. Te caută. Te doreşte în viață.
Un strigăt de dragoste, de dor. Unul care poate da la o parte orice piatră de mormânt şi orice îndoială.
Un strigăt care spulberă timpul, distanța, moartea - fie ea şi biologică.
O chemare la care poți răspunde doar cu o înviere, prin săltare cu bucurie a inimii. Căci inima ştie, recunoaşte dragostea şi intenția celui ce strigă. Eşti aşteptat afară, la lumină.
În cei şapte ani cât am lipsit, mi-a trimis mereu vorbă - întreabă mereu de Rafiki, de prietena ei. De mine.
Ei! Nu am crezut că cineva pe care l-ai cunoscut doar timp de o lună îți poate duce dorul şapte ani sau îşi poate aminti de tine.
Mai ales că ea, rafiki yangu Stavroula, e ştiută în sat ca un copil sărac cu duhul, naiv. Unii ar zice chiar prostuț, iar în lumea noastră... „cu nevoi speciale”.
Aici, ea este tolerată de toți. Adăpostită de toți. Iubită doar de noi.
Poate dragostea asta a ținut flacăra prieteniei noastre mute aprinsă şapte ani de nevedere.
M-a zărit de departe şi strigătul ei a cuprins zarea: rafikiiii!!! Ne-am îmbrățișat şi am plâns.
Mântuitorul, la aflarea veştii că prietenul Său, Lazăr, a murit, a lăcrimat.
Însă, Dumnezeu fiind, ştia că Lazăr doarme, că nu a murit.
Era nevoie doar să creadă ceilalți că Lazăr se va trezi. Chiar şi mort de patru zile.
A fost ziua Învierii lui Lazăr. Ziua Prieteniei.
La parohia Sfânta Paraskevi din satul Mangalali, Părintele Ştefan ne-a aşteptat azi cu tot satul la Sfânta Liturghie.
Copiii, mulți, au cântat la strană, iar la final au primit daruri. Ne-am împărtășit, am făcut pomenire şi, la final, am mâncat împreună, sub un soare arzător, ceea ce au gătit femeile la jar.
Un soare care ne-a amintit de intensitatea şi discreția prieteniei.
Câți dintre noi nu am bătut drumuri lungi ca să ne întâlnim prietenii? Câți nu am răspuns prezent la strigâtele lor? Câți am iubit şi câți am trădat în prieteniile noastre?
Chiar dacă „mai bine este a te încrede în Domnul decât a te încrede în om”, să ne ajute Domnul, prietenul lui Lazăr, să avem puterea să ne iubim prietenii cu sinceritate, să ne jertfim pentru ei şi pentru prieteniile noastre, să ne încurajăm unii pe alții să ieşim din adormire la Lumină!
