Parohia Sfântul Stelian din Kitisi se află în regiunea Mapogoro, la o distanță de aproximativ 70 km de Centrul nostru Misionar. Nu pare departe când auzi numărul de kilometri, dar când e vorba să-i parcurgi pentru a ajunge acolo, lucrurile stau cu totul altfel. Cu mare greutate se ajunge în această parohie. Cam în trei ore cu mașina pe timp de zi, asta dacă drumul e cât de cât bun și nu se întâmplă vreo defecțiune la mașină, lucru cam greu de realizat.
Voiam mai demult să vizităm această parohie. Slavă Domnului, ne-a ajutat Dumnezeu să ajungem în săptămâna care tocmai s-a încheiat.
Din cauza ploilor, drumul s-a stricat foarte tare. Am purces la drum nu cu puțină teamă, dar cu nădejde că Domnul ne va ocroti și de această dată. Așa a și fost căci, deși mașina mergea din șanț în șanț, șoferul cu greu stăpânind volanul pe drumul alunecos, noi am ajuns cu bine la creștinii ortodocși din acest sat.
Știam că avem mult de lucru și am plecat de acasă cu noaptea în cap. Primisem veste că sunt probleme la biserică, deoarece furnicile au devorat o parte din tâmplăria de la ușă și geamuri. Am comandat o ușă nouă și, luând și tâmplarul cu noi, am mers să vedem ce putem face. Am înțeles și noi, și o să vedeți și dumneavoastră, de ce aceste furnici siafu se mai numesc în popor devoratoare: tocul ușii de la biserică amintea doar că odată a ținut loc unei uși... Slavă Domnului că am reușit să înlocuim ușa, protejând astfel biserica și tot ce se află în ea!
Nu puteam rata ocazia de a ne întâlni cu copiii din sat dar, fiind zi de lucru și copiii fiind la școală, am mers noi acolo. Școala generală din Kitisi a fost ridicată de Biserica Ortodoxă. Anul acesta, numărul elevilor înscriși pentru cursuri este egal cu numărul zilelor anului. Cine știe dacă acești 365 de elevi nu ar fi fost și azi analfabeți, dacă nu s-ar fi construit școala?
Această întâlnire ne-a adus, pe lângă bucurie, și multă tristețe. Să vezi 365 de copii îmbrăcați în zdrențe și asta chiar la școală e un lucru care te marchează. Aproape toți erau încălțați cu papuci de plastic sau confecționați de ei din cauciucuri găsite, cămășile albe nu prea mai aveau mâneci, doar ceva pânză atârnată. Nasturii lipseau cu desăvârșire, așa încât unii înlocuiseră nasturii cu pietricele în jurul cărora dăduseră pânza, unii băgaseră pânza pur și simplu prin găurile care ar fi trebuit să fie butoniere dar, de fapt, sunt niște tăieturi în pânză fără surfilat. Văzându-i așa zdrențăroși, nu puteai să nu te gândești că și stomacul lor este la fel de gol sau poate chiar mai gol decât le este trupul. Nu puteai să nu te gândești la sărăcia acestor părinți care sunt nevoiți să-și trimită copiii astfel la școală. Am văzut, desigur, mulți copii săraci, dar parcă în niciun sat sărăcia nu a fost mai izbitoare și mai greu de purtat ca Kitisi.
Le-am oferit acestor copilași caiete, creioane, rucsăcele, biscuiți și bomboane. Am dus la școală și 700 de kg de porumb, cu nădejdea că cirul, pe care-l primesc zilnic școlarii (câte o cană), le va potoli puțin foamea și îi va ajuta să nu abandoneze cursurile.
