Vineri dimineață au sosit la biserică cîteva familii din triburile de „massai” din Ipwasi, un sat aflat la o distantă de 15 km de satul nostru. De fapt, massaii nu locuiesc în sate ca tanzanienii obișnuiți, ci trăiesc în căsuțe construite din pământ și nuiele (un fel de bordeie) în întinsele savane africane, unde pot gasi hrană pentru cele câteva vaci si capre, care le asigură hrana zilnică: câte o cană de lapte dimineața si seara (aceasta este hrana lor în fiecare zi...). Sunt oamenii cei mai săraci din Tanzania. Ei vorbesc o limbă a massailor, complet diferită de kiswahili – limba vorbită în Tanzania. Nu au un alfabet și o limbă scrisă. Adulții sunt analfabeți. Comunicarea cu cei din sate e destul de grea, așa că unii dintre ei încearcă să învețe kiswahili. Copiii massailor nu pot comunica cu cei din sat pentru că nu vorbesc aceeași limbă. Dorința massailor de a trimite copiii la școală este foarte, foarte mare. Greutatea cea mare constă în a cumpăra uniforme, rechizite școlare, dar și distanțele mari care trebuiesc parcurse pe jos zilnic până la școală.
Cei care au venit ieri la noi sunt prietenii noștri, cunoscuții noștri, copiii noștri. Spunem aceasta pentru că îi cunoaștem de mai mulți ani, pe copii îi cunoaștem chiar de când s-au născut și au fost botezați aici la biserica noastră ortodoxă din Kidamali. Îi iubim și, de când îi cunoaștem, am încercat să-i ajutăm atunci când am putut, căci ei au constant nevoie de ajutor sub toate formele posibile. Primele botezuri ale massailor în Biserica Ortodoxă au avut loc în 2010. Numărul celor botezați a crescut de-a lungul anilor și nădăjduim că Dumnezeu va rândui, în Pronia Sa mântuitoare, să se adauge cât mai multe suflete la credința ortodoxă dreptslăvitoare.
Dezbrăcați, înghețați de frig, desculți și înfometați, după lungul drum făcut timp de 3 ore pe poteci, doar de ei cunoscute, au ajuns la biserică cu speranța că vor primi ceva ajutor pentru a-și putea trimite copiii să înceapă un nou an școlar (menționăm că, deși anul școlar a început, li se mai acordă o șansă și celor care nu au reușit să se pregătească încă din primele zile de școală). Un ceai fierbinte îndulcit și câteva pachete de biscuiți si acadele i-au făcut să uite puțin oboseala drumului. La ei acasă nu își pot permite „luxul” de a bea ceai sau de a mânca un biscuite sau o bomboană. De fapt, la ei în casă nu găsești nimic de mâncare, nici mobilă, nici veselă, nici îmbrăcăminte de schimb, nici macar o pătură cu care să se învelească pe timpul nopții. Iar nopțile în savană sunt foarte friguroase.
Copiii au primit uniforme, încălțăminte și câteva rechizite. Bucuria din ochii lor, la gândul că vor putea să învețe să vorbească, să scrie și să citească în kiswahili este inimaginabilă și nu se poate descrie în cuvinte. Vor putea chiar să înțeleagă slujba din biserică, cuvintele rostite la Sfânta Liturghie, să citească un cuvânt din Biblie și chiar să vorbească cu episcopul lor, cu preoții lor, cu noi, maicile din România.
