L-am aşteptat toată săptămâna. Auzisem de el că este în ultimul an de liceu la Ndoli, o mică localitate lângă oraşul Iringa.
Pavel ne privea serios. Nu era nici entuziasmat şi parcă nu părea nici bucuros.
Pe la noi, când dai câte un cadou cuiva, adesea cel ce primeşte se exteriorează. Unii începem chiar să plângem sau, dacă e vorba de vreun dar mai valoros – din politețe, la început, avem tendința de a-l refuza.
Ca unul care face zilnic 23 de kilometri pe jos ca să ajungă din satul Msissina, unde locuieşte, până la şcoală, şi apoi aceeaşi distanță înapoi, ne aşteptam să sară în sus când va vedea bicicleta pe care o pregătisem pentru el. Dar el doar se uita la noi serios, cu ochii inimii deschişi.
L-am întrebat dacă se bucură de cadou. „Mă bucur, dar bucuria e înăuntrul meu.”
Am înțeles atunci ce am citit demult în Micul Prinț: „Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi”. Şi cât de des suntem pregătiţi să căutăm sau să vedem esențialul?
Fiecare dintre prietenii care au primit săptămâna aceasta câte o bicicletă din partea noastră, un dar care să le facă viaţa mai bună, are fiecare povestea şi bucuria lui! Pavel a venit după bicicletă de la aproape 70 de kilometri. Era prima dată când pleca din satul lui şi ne-a rugat să rămână cu noi la Centrul misionar două zile, pentru a trăi bucuria până la capăt în inima lui.
